Pentru Tesaloniceanul care a înviat prin apa izvorului cel primitor de viaţă
În Penticostar, în Vinerea cea luminată se citeşte asemenea, cum că un om bogat s-a pornit de la Tesalonic cu multă evlavie, ca să se ducă la biserica cea zisă mai sus a Izvorului cel primitor de viaţă ca să se închine, auzind minunile cele de spaimă, pe care le făcea Stăpâna cea Atotputernică cu apa aceea din care avea dorire ca să bea spre sfinţenia sufletului lui.
Deci luând mulţi arginţi pentru cheltuială, şi pentru ca să dea la biserică, a intrat în corabie şi înotând i-a venit o boală grea, de unde cunoscând cum că are să moară, a zis corăbierului: „Socotesc că n-am fost vrednic să mă închin bisericii Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu nici să beau din apa aceea Preasfântă, şi fiindcă păcatele mele m-au împiedicat să nu mă duc viu, te jur pe tine cu numele Stăpânii, Născătoarei de Dumnezeu, să nu mă arunci în mare, ci să mă pui într-o ladă, să mă duci la acea sfântă biserică, ca să mă îngropi acolo, şi aşa făcând vei avea ajutătoare pe Preasfântă. Încă îţi las ţie şi din banii mei o sută de galbeni, şi pe ceilalţi să-i dai la biserica aceea pentru pomenirea sufletului meu”.
Acestea zicând cel bolnav, s-a jurat lui corăbierul ca să facă voia lui, şi atunci şi-a dat duhul. Iar corăbierul a păzit trupul şi după trei zile a ajuns în Ţarigrad (Constantinopol), şi scoţând pe cel mort a chemat preoţii să-i cânte slujba după orânduială, şi să-l îngroape la biserica cea zisă mai sus a Fecioarei. Şi după ce au cântat, i s-a părut unui preot ca să deschidă sicriul pentru că nu mirosea ca alţi morţi.
Deci deschizându-l au aruncat deasupra trupului ţărână în chipul crucii, după obicei, zicând: „Tină luând, m-ai plăzmuit pe mine şi ai pus întru mine suflarea de viaţă, şi celelalte”.
Atunci luând un tovarăş al corăbierului puţină apă din izvorul cel primitor de viaţă şi apropiind-o de cel mort, a zis acestea: „O sărace! cât dor ai avut ca să bei din apa aceasta, şi nu ai ajuns, ci măcare acum mort primeşte-o pe dânsa”. Aşa zicând, a vărsat apa peste trupul lui şi îndată (o! minunile tale cele mai presus de fire, Stăpână dătătoare de viaţă!) s-a sculat mortul şi a şezut, slăvind pe Domnul şi pe Fericita Fecioară.
Câtă înspăimântare, o! fraţii mei, socotiţi că au luat cei ce stau împrejur, şi mai ales corăbierii, cari l-au ştiut că a murit, şi încă mai mult că era atunci de patru zile mort, ca şi odinioară Lazăr cel ce s-a sculat după patru zile ? Cei ce ştiau prea mult se minunau. Iar cel mort s-a sculat, a mulţumit din destul Prea Sfintei, şi n-a uitat facerea de bine, ci ca un recunoscător a rămas până în sfârşit în biserica ei, slujind cu toată osârdia, făcânduse călugăr evlavios şi îmbunătăţit. Veneau încă din felurite locuri de îl întrebau pentru iad, dar el nimic n-a răspuns pentru ceva, după cum şi Lazăr. Iar trăind cu bună plăcere de Dumnezeu şi cu minunată viaţă douăzeci de ani după ce a înviat, s-a odihnit întru Domnul, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu