DESPRE SEMNUL SFINTEI CRUCI

Orice crestin care este adevărat fiu al Bisericii celei dreptmăritoare a lui Hristos si care trăieste în viată cu evlavie si frică de Dumnezeu, când începe o sfântă rugăciune sau o termină, la începutul citirii unei cărti sfinte, la începutul si sfârsitul unui lucru, la plecarea în călătorie si la întoarcerea din ea, când este tulburat de vreo frică, de vreo veste rea sau de oarecare gânduri rele, când se scoală si se culcă, când stă la masă si când se ridică de la masă, se însemnează pe sine cu semnul Sfintei Cruci, pe care îl face cu mâna pe fata sa, aducându-si aminte de puterea cea nemăsurată a Celui ce a sfintit Crucea cu Preacurat si Preascump Sângele Său si ne-a lăsat-o nouă ca pe o armă nebiruită împotriva diavolului si ca pe un semn dumnezeiesc, după cum scrie în Scriptură: Dat-ai celor ce se tem de Tine semn ca să fugă de la fata arcului (Ps. 59, 4) si iarăsi: .. .însemnatu-s-a peste noi lumina fetei Tale, Doamne (Ps. 4, 6).

Noi stim că la rugăciune trebuie să ia parte si trupul nostru, cu toate mădularele sale. între acestea, mâinile au un rol important în exprimarea rugăciunii. Iată câteva mărturii din Sfânta Scriptură:

1. Iacov a binecuvântat cu mâinile sale (asezate în chipul crucii) pe fiii lui Iosif, după cum este scris: ...luând Iosif pe cei doi fii ai săi, pe Efraim cu dreapta sa în fata stângii lui Israel, iar pe Manase cu stânga sa în fata dreptei lui Israel, i-a apropiat de el. Israel însă si-a întins mâna sa cea dreaptă si a pus-o pe capul lui Efraim, desi acesta era mai mic, iar stânga si-a pus-o pe capul lui Manase. înadins si-a încrucisat mâinile, desi Manase era întâiul născut. Si i-a binecuvântat... (Fac. 48, 13-15).

2. Hristos a binecuvântat cu mâinile pe copii si pe apostoli. Despre binecuvântarea copiilor ne vorbeste Sfânta Scriptură astfel: Si, luându-i în brate, i-a binecuvântat, punându-Si mâinile peste ei (Marcu 10, 16). Iar despre binecuvântarea apostolilor ne spune: ...i-a dus afară până spre Betania, si, ridicându-Si mâinile, i-a binecuvântat (Luca 24, 50).

3. Apostolii au asezat diaconi, preoti si episcopi prin rugăciune si punerea mâinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Tim. 4, 14), fapt pentru care taina preotiei era numită ''punerea mâinilor preotiei''. Tot prin rugăciuni si punerea mâinilor împărtăseau Apostolii Sfânta Taină a Sfântului Mir (a împărtăsirii Sfântului Duh celor botezati) (Fapte 19, 5-6; 8, 14-17 s.a.). Împărtăsirea Sfântului Duh în această Taină se numea, de asemenea, ''punerea mâinilor'', spre deosebire de cea de mai sus care se chema ''punerea mâinilor preotiei''.

Prin urmare, la rostirea rugăciunii, trupul ia si el parte îndeosebi prin acest mădular al său care este mâna. Trebuinta de a lua parte si trupul sau cel putin un organ al trupului, la rostirea rugăciunii, rezultă din îndemnul apostolului: Slăviti, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru si în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 20). Si în alt loc: Vreau deci ca bărbatii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie si fără sovăire (I Tim. 2, 8).

În Testamentul Vechi, de asemenea se practica rugăciunea prin participarea trupului, ca, de pildă, prin îngenunchere, plecarea capului, lovirea pieptului cu mâna, ridicarea mâinilor s.a. Psalmistul zice: Asa Te voi binecuvânta în viata mea, si în numele Tău voi ridica mâinile mele (Ps. 62, 5). Semnul Crucii în Vechiul Testament a fost prefigurat în binecuvântarea lui Iacov (Fac. 48, 14), în minunea despărtirii apelor Mării Rosii si a înecării lui faraon, în tinerea mâinilor lui Moise în chipul Crucii în timpul luptei cu Amalec (les. 17, 11-12).

În Noul Testament, semnul Crucii se face astfel: se împreună primele trei degete de la mâna dreaptă - simbolizând Sfânta Treime - (degetul mare, arâtătorul si cel mijlociu), iar celelalte două degete se tin strânse în palmă - simbolizând cele două firi ale Mântuitorului, firea dumnezeiască si omenească. Apoi se duc la frunte, la piept si la umărul drept si la urmă la umărul stâng, rostind cuvintele: În numele Tatălui (la frunte) si al Fiului (la piept) si al Sfântului Duh (de la un umăr la altul), după care zicem ''Amin!''

''În numele Tatălui'' înseanmâ cinstirea lui Dumnezeu- Tatăl, Stăpânul tuturor. Coborârea mâinii la piept rostind cuvintele ''si al Fiului'' înseanmâ coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ pentru mântuirea noastră. Iar ducerea mâinii de la umărul drept la cel stâng, rostind cuvintele ''si al Sfântului Duh'', înseamnă împăcarea noastră cu Dumnezeu si împreunarea cu El, prin harul Sfântului Duh adus nouă de Dumnezeu- Fiul.

Sectarul: Nu avem trebuintă de semnul Crucii făcut cu mâna, pentru că Dumnezeu nu cere slujirea mâinilor omenesti, căci cei ce se închină lui Dumnezeu trebuie să I se închine în duh si în adevăr si nu în trup, după cuvântul apostolului: Dumnezeu... fiind Domnul cerului si al pământului, nu locuieste în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viată si suflare si toate... (Fapte 17, 24-25). Iar Mântuitorul a vorbit femeii samarinence: Dar vine ceasul si acum este, când adevăratii închinători se vor închina Tatălui în duh si în adevăr, că si Tatăl astfel de închinători Îsi doreste. Duh este Dumnezeu si cei ce I se închină, trebuie să I se închine în duh si în adevăr (loan 4, 23-24). Deci, închinarea trebuie să fie în duh si nu în trup, cu duhul, iar nu cu mâna, în semnul Crucii.

Preotul: In citatul prim nu este vorba de semnul Sfintei Cruci făcut cu mâna. Aici se spune numai că pe Dumnezeu nu trebuie să-L slujim cu ostenelile mâinilor noastre, cum am sluji pe oarecare om mai mare al nostru. Dumnezeu nu are nevoie de asemenea slujitori, omul fiind atât de mic fată de El, încât în privinta aceasta, ca si de altfel în orice privintă, nu-L poate ajuta cu nimic.

În citatul al doilea, de asemenea, este vorba de cu totul altceva, si anume, că în curând se va începe o epocă nouă, în care închinarea lui Dumnezeu (cultul dumnezeiesc) va fi mai aproape de desâvârsire, mai adevărată (lăuntrică si spirituală), iar nu ca pânâ atunci, aproape numai formală (exterioară si materială), legată de un anumit fel de lăcas (templul), de o anumită localitate (Iemsalim, respectiv Garizim), de o anumită natiune (iudei, respectiv, samarineni). Căci Dumnezeu este Duh si ca atare nu poate fi cuprins între zidurile unui templu oarecare, fie în Ierusalim, pe Muntele Sion, fie în Samaria, pe Muntele Garizim, si monopolizat acolo. El este pretutindeni si de aceea închinarea nu trebuie să fie legată de ceva material sau mărginit, ci trebuie să se facă ''în duh'', adică să fie intemă (spirituală), cum nici la samarineni, nici la iudei nu fusese până atunci. Această închinare ''în duh'' este o închinare ''în adevăr'' sau adevărată - si aceasta va trebui să fie căutată si practicată. Dar prin aceasta nu înseamnâ că se înlătură cultul exterior, ci numai că se pune mai multă bază pe cel interior, atât de nesocotit mai înainte; căci si cultul extern este necesar, dat fiind natura dublă a făpturii noastre, trupească si sufletească (Matei 6, 5-6; Rom. 12, 1; 1 Cor. 6, 15).

Dacă voi, sectarii, cereti de la noi numai închinare în duh, pentru ce voi, când vă rugati, plecati genunchii, vă plecati capetele, vă bateti piepturile, vă ridicati mâinile, vă împreunati mâinile amândouă si alte multe manifestări de acestea aveti în vremea rugăciunii? Pentru că si acestea sunt asemănătoare cu facerea semnului Crucii cu mâna, fiind participări ale trupului vostru la rugăciune. Oare credeti voi că vă puteti ruga vreodată fâră ca trupul vostru să ia parte la osteneala rugăciunii? Dacă ati fi niste duhuri fără de trup, v-am crede, dar nefiind, niciodată nu vom crede aceste afirmatii neîntemeiate pe adevăr. Ca si îngenuncherea, ca si plecarea capului, ca si metania sau ca si ridicarea mâinilor în sus la rugăciune, tot asa si semnul Sfintei Cruci făcut cu mâna, este un semn care arată o tinută religioasă sau o stare sufletească de evlavie în fata lui Dumnezeu, Căruia trebuie să-I slujim si cu sufletul si cu trupul nostru (I Cor. 6, 20; Filip. 1, 20).

Potrivnicii Crucii si ai semnului ei sunt vrăjmasii Crucii lui Hristos (Filip. 3, 18-19). Semnul Sfintei Cruci va vesti venirea a doua a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului si vor plânge toate neamurile pământului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere si cu slavă multă (Matei 24, 30-31). Acel semn este Crucea, deoarece ea este semnul puterii si al biruintei lui Hristos (I Cor. 1, 18; Col. 2, 15). Cu adevărat atunci se vor rusina cu rusine vesnică si căintă toti vrăjmasii si hulitorii Sfintei Cruci; dar atunci căinta lor nu le va mai folosi.

Satana urăste foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci este arma cea nebiruită cu care Hristos a biruit si a prădat iadul, si de aceea îndeamnă pe toti cei rătăciti de la adevăr si care îi slujesc lui, să hulească si să vrăjmăsească Crucea lui Hristos, căci, după cum câinele fuge de bătul cu care a fost lovit, tot asa si diavolul fuge de Crucea care îi aminteste că prin ea a fost biruit.

Credinciosul: Dar prin care semn a mai fost prefigurată Crucea Domnului nostru Iisus Hristos în Sfânta Scriptură?

Preotul: Crucea a fost închipuită cu taină în Legea Veche prin semnul ''T" (Tau), care-i apăra pe cei ce îl aveau pe frunte (lez. 9, 4-6). Pentru noi, crestinii, crucea este pecetea lui Dumnezeu care păstrează nevătămati pe cei ce o au însemnată pe fruntile lor (Apoc. 7, 2-3). Vezi si la Apocalipsă 9, 4.