DESPRE VORBIREA ÎN LIMBI 1

(GLOSOLALIA)

Fiindcă s-au ivit unii sectari (penticostali, cunoscuţi şi sub numele de «tremurători» sau «spiriţi»), care în legătură cu «vorbirea în limbi» răspândesc învăţături şi practici greşite, izvorâte din nepriceperea lor în Sfânta Scriptură, se cuvine a lămuri în cele ce urmează chestiunea aceasta cu toată atenţia.
I. Glosolalia – ca dar al Sfântului Duh – este vorbirea într-o limbă străină a vreunui alt popor, fără a o fi învăţat şi cunoscut mai dinainte. Aşa reiese din textul biblic care ne descrie întâmplarea de la primele Rusalii creştine, când a început a se arăta acest dar. Textul este complet şi limpede, istorisind o întâmplare adevărată şi, ca atare, însuşi textul nu poate fi tâlcuit în sens spiritual sau mistic, ci numai literal.
Dar să lăsăm să ne lămurească însuşi textul, ce este şi în ce constă vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh (Fapte 2), în care se spune: Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi apostolii împreună la un loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici din toate neamurile care sunt sub cer. Şi, iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau, zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileeni? Şi cum auzim noi, fiecare, limba noastră în care ne-am născut? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta? Iar alţii, batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de must (Fapte 2, 1–13).
Din analiza celor 13 versete care alcătuiesc cheia dezlegării problemei, constatăm următoarele:
a) Vorbirea în limbi, prin darul Sfântului Duh şi ca minune nemaiauzită (glosolalia), acum s-a manifestat întâia dată. De aceea şi este descrisă pe larg, pentru ca cititorii să poată şti ce este şi în ce constă.
b) Apostolii, prin darul harismatic al Sfântului Duh, au început a predica în alte limbi, şi anume în peste 15 limbi diferite, iudeilor de alte limbi, aflaţi la acea dată în Ierusalim, cu ocazia sărbătorii.
c) Aceşti iudei de alte limbi (străine) se minunau auzind predicându-li-se în limba lor maternă de către nişte oameni simpli, galileeni, care nu aveau de unde să cunoască altă limbă, decât pe cea galileană (aramaica vorbită în Galilea);
d) Ascultătorii de alte limbi înţelegeau tot ceea ce li se predica – fiindcă li se vorbea de-a dreptul în limba lor –, neavând trebuinţă de vreo tălmăcire, şi tocmai în aceasta consta minunea de care nu se puteau dumiri, fiind uimiţi; căci înţelegeau perfect ce li se predica, auzind şi ştiind bine ce li se vorbeşte «despre faptele minunate ale lui Dumnezeu»;
e) Totuşi, printre ascultători erau şi unii care nu înţelegeau nimic din cele ce se predicau acolo şi de aceea îi luau în râs pe apostoli, învinuindu-i că sunt beţi. Aceşti ascultători nu pot fi alţii decât localnicii din Ierusalim şi poate din alte părţi ale Palestinei, care nu cunoşteau alte limbi decât pe cea evreiască (aramaică). Pentru aceştia vorbirea apostolilor era cu totul neînţeleasă – socotind-o simplă bolborosire –, iar dacă noi ţinem cont şi de faptul că apostolii predicau «în alte limbi» cu toată însufleţirea, nu ne mai miră că iudeilor localnici le făceau impresia unor oameni beţi, care bolborosesc cu exaltare cuvinte neînţelese.
Astfel, localnicii nu înţelegeau nimic din cele predicate, decât doar dacă le-ar fi tălmăcit cineva, iar tălmaci nu se găseau. După cum există darul glosolaliei, tot aşa există şi un alt dar: al tălmăcirii. Acesta era dat – după cum se va vedea mai jos – atunci când ascultătorii erau numai localnici necunoscători de alte limbi, cum erau de pildă în Corint (I Cor. 14). În Ierusalim însă, de data aceasta, nu i se simţea lipsa. El era necesar numai acolo unde ascultătorii auzeau numai bolborosire fără rost. Darul tălmăcirii era şi el minunat şi uimitor, întocmai cum era şi cel al vorbirii în limbi, cu care era în strânsă legătură. Neavându-l, ascultătorii localnici judecau lucrurile numai după aparenţă, din cauza nepriceperii lor.
Dar – se poate întreba cineva – cum se face că în Ierusalim erau atunci de faţă două feluri de iudei: localnici (de limbă evreiască) şi străini (de peste 15 limbi diferite)? Se ştie că mulţi dintre evrei trăiau în «diasporă» (în împrăştiere), risipiţi prin alte ţări şi printre alte popoare, atraşi acolo de felurite interese negustoreşti. Aceştia – după câteva generaţii – nu mai aveau ca limbă maternă ebraica, ci pe cea a poporului sau a ţării în care se stabiliseră, limba evreiască devenindu-le cu vremea total necunoscută. Aşa erau, de pildă, iudeii aşezaţi în Alexandria Egiptului, unde se vorbea limba greacă. Aşezarea lor de aici fiind puternică, îşi zidiseră şi un templu şi puseseră să li se traducă în limba greacă Legea (Vechiul Testament), pentru a o putea citi, înţelege şi folosi în rânduielile cultului de la templul lor, deoarece în limba ebraică nu o mai înţelegeau. Aceasta este «Septuaginta» sau «traducerea celor 70». Din cauza limbii greceşti (eleniste) pe care o vorbeau, aceşti iudei purtau numele de «elenişti». (Am dat doar un exemplu, dar astfel de iudei – deşi în număr mai mic, formând aşezări mai puţin puternice – erau stabiliţi prin toate ţările).
Toţi iudeii însă, indiferent unde s-ar fi aflat aşezaţi, erau obligaţi prin Lege ca în fiecare an să meargă de 3 ori la templul din Ierusalim, şi anume, cu prilejul celor trei mari sărbători: a Paştilor, a Cincizecimii şi a Corturilor (colibelor), pentru a ţine legătura cu Legea şi cu cultul de la templu, pentru a-şi împlini jertfele şi curăţirile cerute, precum şi pentru a-şi plăti impozitul către templu. Impozitul către templu se plătea numai în bani evreieşti numiţi «sicli» şi era de o jumătate de siclu de fiecare evreu major (Matei 17, 24–27). Cei din împrăştiere veniţi aici, nu aveau sicli, ci numai bani din ţările lor, dar la templu se găseau zarafi sau schimbători de bani, care se îndeletniceau cu schimburile de bani.
De asemenea, aici se găseau şi vânzători de animale pentru jertfă (pentru cei care, venind de departe, nu-şi puteau aduce cu ei animalele de jertfă), cu care erau datori după lege. Se ştie că Mântuitorul i-a scos afară din acest lăcaş şi pe unii şi pe alţii, cu biciul, la o sărbătoare a Paştelui (Matei 21, 12–13; Ioan 2, 14–16). Numai în caz de mari impedimente putea cineva lipsi de la una din cele trei mari sărbători de la templul din Ierusalim; astfel participarea părea a fi cu totul obligatorie (Ieş. 23, 17; 34, 23; Deut. 16, 16).
Aşa se explică pentru ce la această Cincizecime se găseau în Ierusalim două feluri de iudei: 1) localnicii din Ierusalim sau Palestina, care vorbeau numai limba lor evreiască, şi 2) iudeii «străini» sau «risipiţi», din «împrăştiere», care nu mai vorbeau limba evreiască, ci numai pe aceea a ţării în care se aşezaseră. Deci din analiza versetului 5 din Fapte (cap. 2), se înţelege lămurit că aceşti iudei de limbi străine, din toate neamurile care sunt sub cer, erau, fie locuitori din Ierusalim, dar vremelnic veniţi cu ocazia sărbătorii, fie, probabil, unii dintre ei acum stabiliţi aici definitiv, reîntorşi de prin alte ţări.
Deci textul este cu totul limpede; el istoriseşte o întâmplare, şi, ca atare, nu poate avea decât o interpretare numai literală. Din el se poate deduce cu uşurinţă şi scopul darului duhovnicesc al «vorbirii în limbi», de a li se da apostolilor posibilitatea să propovăduiască credinţa creştină la toţi oamenii a căror limbă ei nu o cunoşteau, şi de a face ca toate popoarele să rămână uimite de darurile minunate care se manifestă în creştinism, spre a se lăsa mai uşor convinse de noua credinţă şi a se converti (Fapte 2, 6–7, 11,). Contextul este şi el perfect de acord cu cele zise mai sus despre «glosolalie», iar textele paralele concordă de asemenea cu textul şi contextul, fără a le contrazice decât doar în aparenţă şi numai pentru cei ce nu vor să pornească de la acest capitol-cheie din Faptele Apostolilor, atunci când vor să definească «glosolalia». În cele ce urmează vor fi luate toate pe rând.
II. Lămuririle date în context de Apostolul Petru asupra acestei vorbirii în limbi, care pe unii îi uimea, iar pe alţii îi făcea să-i ia în râs pe Apostoli, sunt în deplin acord cu cele constatate mai sus din textul citat. Într-adevăr, în atmosfera contradictorie creată printre ascultători, de manifestarea darului glosolaliei - care atunci s-a arătat pentru prima oară - Apostolul Petru se vede silit să dea unele explicaţii. Lăsăm să vorbească în continuare însuşi textul biblic, care alcătuieşte contextul textului de bază (primele 13 versete) de mai sus: Şi stând Petru cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a vorbit: Bărbaţi iudei şi toţi care locuiţi în Ierusalim, aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele mele; că aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare vouă, căci este al treilea ceas din zi; ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil: Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa. Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile din Duhul Meu şi vor prooroci. Şi minuni voi face sus în cer şi jos pe pământ semne: sânge, foc şi fumegare de fum. Soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi strălucită (Fapte 2, 14–20).
Constatăm, mai întâi de toate, că apostolul se adresează numai iudeilor localnici şi de aceea lor nu le vorbeşte în vreo limbă străină, ci în limba evreiască. Iar după felul cum apostolul se justifică în faţa lor, înţelegem că numai aceşti iudei îi luaseră în râs pe apostoli zicând că sunt beţi, pe când pentru străini – de alte limbi – am văzut că ceea ce auzeau era perfect înţeles şi minunat. Deci este în perfect acord cu cele constatate deja în text. Petru le spune că vorbirea în limbi nu provine dintr-o stare de beţie, ci dintr-un dar al Sfântului Duh, constituind o minune dumnezeiască prezisă din vechime de Dumnezeu prin proorocul Ioil, care a proorocit că în zilele din urmă – adică în ultima epocă a lumii, care este epoca creştină a Noului Testament – Dumnezeu va face semne minunate (vezi Ioil 3, 1–3).
O parte din aceste semne au început deja să se arate acum, de vreme ce proorocia, prin puterea darului Sfântului Duh revărsat peste apostoli – ceea ce iudeii localnici au socotit ca o bolborosire de oameni beţi –, nu este altceva decât o proorocie sau un dar special al Sfântului Duh. Aceste adevăruri sunt în legătură uneori cu tainele viitorului (Fapte 11, 27–28), însă nu totdeauna. Cei ce prezic sau descoperă anumite taine din viitor printr-o inspiraţie specială a Duhului Sfânt sunt profeţi sau prooroci. Aşa au fost cei patru profeţi «mari» şi cei doisprezece «mici» din Testamentul Vechi, plus Moise, Ilie, Elisei ş.a. Dar şi ei, nu numai pentru aceasta au fost numiţi prooroci, căci unii nu prezic nimic din cele viitoare şi totuşi sunt prooroci. Numele sau atributul de «prooroci» îl au – cel puţin în creştinism – toţi cei ce au darul dumnezeiesc de a lămuri cu însufleţire adevărurile de credinţă ale creştinismului (I Cor. 12, 10; 14, 1–5, 24, 29, 32 ş.a.).
Astfel, vorbirea în limbi din Duminica Pogorârii Duhului Sfânt este o descoperire, predicată cu însufleţire, adică o proorocire. Ea era o vorbire cu înţeles, deoarece străinii prezenţi erau «uimiţi» şi ştiau că li se vorbeşte despre faptele minunate ale lui Dumnezeu (Fapte 2, 11). Aşadar, după lămuririle date de Sfântul Apostol Petru, vorbirea în limbi de la Pogorârea Sfântului Duh era o proorocie, adică o predicare în grai şi cu înţeles, prin insuflare îmbelşugată («turnare») de la Sfântul Duh; era o predicare lămuritoare. Prin ea se împlinesc cuvintele profetice ale lui Ioil, care a prezis-o.
Proroocul a mai prezis şi alte semne, dar unele din ele se vor împlini abia în apropiere de sfârşitul lumii, după cum ne-a învăţat Însuşi Mântuitorul (Matei 24, 6–7, 29 ş.a.), arătate în capitolul 28 al acestei lucrări.
Deci este o mare greşeală a zice că vorbirea în limbi, prin darul Sfântului Duh, constă într-o bolborosire neînţeleasă; bolborosirea de sunete nearticulate nu numai că e neînţeleasă, dar e şi fără sens. «Glosolalia» însă a fost o proorocire, o vorbire cu înţeles şi cu rost. Este cu totul exclus ca vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh să însemne o bolborosire de vorbe într-o limbă inexistentă şi de nimeni pricepută – cum susţin sectarii penticostali – pentru că atunci nu s-ar mai vorbi de limbi, ci nici de «limbi noi» (Marcu 16, 17); iar mai presus de toate, ar fi de neînlăturat contrazicerea cu textul atât de limpede de la Faptele Apostolilor capitolul 2.
Să se ştie că «glosolalia» (vorbirea în limbi) numai atunci este proorocire, când ascultătorii sunt străini şi înţeleg ce li se vorbeşte. Când însă ei sunt localnici, necunoscători de limbi străine, glosolalia pentru ei nu mai e proorocie, ci ceva de neînţeles. În adunarea unde se găsesc numai localnici, fie ea la Corint, fie la Ierusalim sau oriunde, vorbirea în limbi nu are nici un rost. Numai atunci are rost când de faţă sunt şi străini, cum erau de pildă în Ierusalim, la cele trei sărbători mari Paşti, Cincizecime şi Corturi din fiecare an şi cum a fost cazul atunci la Pogorârea Duhului Sfânt.
Sectantul: Noi nu avem nevoie să ne înţeleagă oamenii, când vorbim „în limbi”. Pentru că cine vorbeşte în limbă „insuflată”, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, căci nimeni nu-l înţelege fiindcă el, în duh, grăieşte taine (I Cor. 14, 2).
Preotul: Dar cum se face atunci că la Cincizecime, când S-a pogorât Duhul Sfânt şi apostolii au început a vorbi «în limbi», fiecare din cei adunaţi acolo la praznicul Cincizecimii, din diferite ţări, îi auzeau şi îi înţelegeau pe ei «vorbind în limba sa» (Fapte 2, 6)?
Sectantul: Nu înţelegeau toţi cele ce vorbeau apostolii prin insuflarea Duhului Sfânt, fiindcă unii îi luau pe ei în râs, socotindu-i că sunt beţi (Fapte 2, 13).
Preotul: Am arătat în cele de mai sus, pe larg, că numai cei localnici din Ierusalim şi din Palestina, care nu ştiau altă limbă decât cea aramaică – ce se vorbea pe atunci în Galileea –, numai aceia, neînţelegând «limbile noi» (Marcu 16, 17) în care vorbeau apostolii, li se părea vorbirea lor ca o bolborosire şi că sunt «beţi». Iar cei străini, care veniseră la praznicul Cincizecimii din mai mult de 15 ţări, îi auzeau vorbind în limbile lor «faptele minunate ale lui Dumnezeu!» (Fapte 2, 11). Iar dacă voi, sectarilor, vorbiţi în limbi şi nimeni nu vă înţelege, cum zidiţi voi Biserica şi cum o folosiţi? Căci scopul „glosolaliei”, al vorbirii în limbi străine, tocmai acesta a fost ca, prin vorbirea în limbile străine, sfinţii apostoli să poată răspândi creştinismul la toate popoarele lumii şi să vestească Evanghelia în tot pământul, după cum era scris că: în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor (Ps. 18, 4). Aşadar glosolalia a fost un semn a puterii lui Dumnezeu manifestat între necredincioşi şi mijloc hotărâtor de convertire a lor (I Cor. 14, 22–25).
Sectantul: Voi ortodocşii aveţi mare necaz pe noi, că ne-am învrednicit de acest mare dar de la Dumnezeu „de a vorbi în limbi”. Şi fiindcă voi nu-l aveţi, căutaţi pe toate căile să ne împiedicaţi pe noi de la această mare lucrare a harului Sfântului Duh, prin care noi folosim atâtea suflete şi le întoarcem la calea mântuirii.
Preotul: Am spus şi iarăşi spun: Ce căutaţi voi, sectarilor penticostali (tremurători), să vorbiţi „în limbi” oamenilor credincioşi, care au cunoscut şi au crezut în Hristos de mii de ani? Ce rost are să-mi vorbeşti mie într-o limbă străină despre Hristos, când eu am crezut, am învăţat şi mi-am însuşit credinţa în Hristos din pruncie?
Du-te, penticostalule rătăcit şi închipuit, - dacă ai darul „vorbirii în limbi” - şi vorbeşte popoarelor celor păgâne, aşa cum au făcut Sfinţii Apostoli, care, având pe lângă celelalte daruri şi pe acesta, au fost trimişi de Mântuitorul să predice Evanghelia la toate neamurile (Matei 28, 19). Ce cauţi tu, ereticule penticostal, să vorbeşti „în limbi” celor credincioşi că vorbirea în limbi este semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru necredincioşi; iar proorocia nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei ce cred (I Cor. 14, 22)?
Noi ştim bine viclenia voastră, că nu aveţi nici un dar al „vorbirii în limbi” şi că vă înşelaţi unul pe altul, făţărnicindu-vă ca şi cum aţi avea un dar ca acesta. Dar chiar de ar avea cineva un dar ca acesta, trebuie să înţeleagă că «vorbirea în limbi» nu este cel mai mare dar.
Marele Apostol Pavel ne arată că sunt alte daruri ale Sfântului Duh mai mari decât vorbirea în limbi, căci auzi ce zice: Voiesc ca voi toţi să grăiţi în limbi; dar mai cu seamă să proorociţi. Cel ce prooroceşte e mai mare decât cel ce grăieşte în limbi, afară numai dacă tălmăceşte, ca Biserica să ia întărire (I Cor. 14, 5).
Vezi că sunt daruri mai mari decât «vorbirea în limbi», precum darul proorocirii şi al tălmăcirii, prin care Biserica primeşte mai mult folos decât prin vorbirea în limbi? Acest lucru arătându-l, Apostolul Pavel spune: Deci dacă s-ar aduna Biserica toată laolaltă şi toţi ar vorbi în limbi şi ar intra neştiutori, sau necredincioşi, nu vor zice oare că sunteţi nebuni? (I Cor. 14, 23).
Aşadar să ştiţi voi, rătăciţilor sectari, că prin vorbirea voastră neînţeleasă şi bolborosită sunteţi nişte oameni care vorbesc în vânt: Dacă prin limbă nu veţi da cuvânt lesne de înţeles, cum se va cunoaşte ce aţi grăit.? Veţi fi nişte oameni care vorbesc în vânt (I Cor. 14, 9). Aşadar darul proorociei (al predicării) şi al tălmăcirii sunt mult superioare darului «vorbirii în limbi», deoarece prin aceste daruri mai mult se zideşte şi se foloseşte Biserica lui Hristos decât prin «vorbirea în limbi» (I Cor. 14, 2–4). Iar mai presus de toate darurile este dragostea, căci auzi ce zice marele Apostol Pavel: De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător (I Cor. 13, 1).
Sectantul: Noi, când vine darul Sfântului Duh peste noi şi vorbim în limbi, ne aflăm în stare de extaz (răpire) şi atunci numai cu limba mai putem şopti anumite sunete nearticulate şi neînţelese de oameni sau avem unele manifestării de înălţime sufletească, cum ar fi exclamările de bucurie sau strigătele de întristare pentru păcatele noastre, precum şi alte mişcări ale corpului nostru, care se fac atunci în noi prin lucrarea Duhului Sfânt. O asemenea manifestare sufletească a avut şi Saul împăratul, atunci când urmărea pe David şi, venind în Rama, a fost cuprins de un duh proorocesc şi profeţea zbuciumându-se ca un profet, aruncându-şi hainele de pe el şi stând gol toată ziua şi toată noaptea la pământ (I Regi 19, 22–24). Deci voi, ortodocşii, neînţelegând aceste taine profetice care se lucrează cu noi, ne socotiţi pe noi eretici şi înşelaţi. Dar ce ne pasă nouă de socoteala voastră sau a altora, când noi prin aceste mişcări şi cuvinte arătăm lucrarea Duhului Sfânt în noi?
Preotul: Nu Duhul lui Dumnezeu vă poartă pe voi atunci când vi se pare vouă că vorbiţi în limbi străine, ci duhul satanei şi al întunericului, care, găsind la voi minte slabă şi nelămurită, voieşte prin voi să falsifice adevărata lucrare a Duhului Sfânt, care a fost la primele Rusalii creştine. Căci bolborosirea voastră, a penticostalilor, care se face din sunete nearticulate, nu poate fi numită niciodată „limbă” sau „limbi”, sau „altă limbă”, cum au fost numite „limba” sau „limbile”, respectiv limbile vorbite prin darul Sfântului Duh. E de neînţeles pentru o minte sănătoasă, clară şi chibzuită, cum ar fi posibil ca prin sunete nearticulate – adică prin ceva neserios – să-Şi descopere Dumnezeu tainele Sale cele măreţe, cum ştim că Şi le descoperă în glosolalie (I Cor. 14, 2–4).
Apoi, dacă bolborosirea voastră, a sectarilor, care ziceţi că o aveţi sub inspiraţia Sfântului Duh , ar fi cu adevărat de la Duhul Sfânt, ea ar fi înţeleasă de unii străini fără de tălmăcire, iar de alţi localnici nu ar putea fi crezută. Căci dacă glosolalia de la Cincizecime ar fi fost bolborosire, atunci tot atât de neînţeleasă ar fi fost şi pentru unii şi pentru alţii. Ori noi vedem din cele întâmplate la Pogorârea Duhului Sfânt că n-a fost aşa.
Şi voi, sectarilor penticostali, mai ziceţi că mişcarea limbii în vremea bolborosirii şi anumite mişcări şi gesticulaţii ale trupului vostru, mai ales atunci când sunteţi în extaz (răpire), sunt semne simţite ale lucrării Duhului Sfânt.
Dar eu mai repede cred că sunt semne ale prezenţei duhului celui viclean şi înşelător care vă stăpâneşte în vremea aceea. Căci manifestări asemenea cu ale voastre aveau şi păgânii greci, din vechime, când se rugau zeului lor, Dionisos. Aceştia, când ajungeau în faţa acestui idol diavolesc, cădeau în extaz (în transă), tremurau făcând mişcări ritmice ale trupului, cădeau la pământ, se tăvăleau pe jos şi unii spumegau la fel ca îndrăciţii din vremile noastre; apoi se sculau şi cântau cântece diatribice, scoţând exclamaţii de bucurie drăcească. La fel cu ei făceau şi montaniştii (pepusenii), ereticii secolelor I-II ale erei creştine, gnosticii, iar mai târziu metodiştii, quakerii ş.a., care aveau mişcări extravagante şi halucinaţii pe care le socoteau ca şi voi, penticostalii de azi, că le au de la Dumnezeu, dar pe care de fapt le aveau de la «teologii întunericului» şi «filozofii iadului» şi de la dracii numiţi arhiconi, care, ştiind Scripturile, cu însăşi cuvintele din Scriptură duc în rătăcire pe cei neiscusiţi, şi înşelaţi de ei.
Toate acestea le pătimesc toţi sectarii care au rupt legătura cu mama lor duhovnicească Biserica, ce i-a născut „din apă şi din Duh” şi care este şi rămâne în veac „Stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15; Zah. 8, 3 ş. a.).
Sectantul: Noi, prin „darul vorbirii în limbi” ţinem trează lucrarea Duhului Sfânt între oameni şi în Biserica lui Hristos, ca şi la începutul creştinismului, căci şi acum, ca şi atunci, prin acest semn simţit al darului Sfântului Duh aducem mirare şi uimire asupra celor necredincioşi. De asemenea, prin această lucrare văzută a darului vorbirii în limbi străine, facem cunoscut celor credincioşi că încă există şi azi lucrarea Sfântului Duh în Biserică, ca şi la Rusaliile prime ale creştinilor.
Preotul: Nu este deloc aşa cum credeţi voi, sectarilor, căci acest dar al vorbirii în limbi nu s-a dat de Dumnezeu pentru toate veacurile, până la sfârşitul lumii. El a fost un semn şi o lucrare văzută a Sfântului Duh, dat Bisericii numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai uşor neamurile păgâne la creştinism. Desigur şi el a fost un mare dar al lui Dumnezeu şi un semn văzut al lucrării Duhului Sfânt, însă numai pentru vremea de la începutul Bisericii şi numai pentru cei necredincioşi (I Cor. 14, 22-28), pentru convertirea popoarelor păgâne şi pentru cei străini. Căci iudeii localnici – care nu înţelegeau cele ce vorbeau dumnezeieştii apostoli la pogorârea acestui mare dar – nici aşa nu au crezut, ci le spuneau că sunt «plini de must» (Fapte 2, 13). Această necredinţă a lor în faţa acestui mare dar a proorocit-o marele prooroc Isaia, zicând: Grăi-voi către acest popor prin oameni de altă limbă şi prin buzele străinilor..., şi nici aşa nu vor asculta de Mine, zice Domnul (Isaia 28, 11–12).
Şi într-adevăr, la Rusalii le-a vorbit prin buzele străinilor, căci, după cum se vede, cei străini de limba lor i-au auzit pe apostoli vorbind «în limbile lor» despre faptele minunate ale lui Dumnezeu (Fapte 2, 11) şi au crezut. Dar despre acest dar al vorbirii în limbi, Apostolul Pavel a proorocit că el «va înceta» (I Cor. 13, 8) din Biserică, deoarece el a fost un dar şi un semn numai pentru vremea cea de la început a creştinismului şi pentru cei necredincioşi (I Cor. 14, 22–28).
Acest adevăr al încetării darului vorbirii în limbi din Biserică îl arată şi Sfântul Ioan Gură de Aur, marele dascăl şi luminător al Bisericii lui Hristos, care zice în această privinţă: „Dar poate că cineva ar spune: pentru care pricină nu se fac acum semne? În această privinţă ascultaţi-mă cu dinadinsul, căci de la mulţi aud acestea şi adeseori şi pururea se întreabă: pentru ce atunci toţi cei botezaţi vorbeau în limbi, dar acum nu?
Să cunoaştem mai întâi ce înseamnă a vorbi în limbi şi atunci vom spune şi pricina. Ce înseamnă, aşadar, a vorbi în limbi? Cel botezat grăia în limba indienilor, a egiptenilor, a perşilor, a sciţilor, a tracilor şi omul primea darul vorbirii în multe limbi; chiar aceştia de acum, dacă ar fi fost botezaţi atunci, îndată i-ar fi auzit grăind în diferite limbi. Pavel, după cum se spune în Sfânta Scriptură, a găsit pe unii botezaţi cu botezul lui Ioan şi le-a spus: Primit-aţi Duhul Sfânt când aţi crezut? Iar ei au zis către el: Dar nici n-am auzit dacă este Duh Sfânt (Fapte 19, 2). Şi îndată a poruncit ca să fie botezaţi. Şi punându-şi Pavel mâinile peste ei, a venit asupra lor Duhul Sfânt şi vorbeau toţi în limbi şi prooroceau (Fapte 19, 6).
Pentru care pricină, dar, a fost dus şi a fost luat dintre oameni acum harul acesta? Nu pentru motivul că Dumnezeu nu ne cinsteşte, ci pentru că ne cinsteşte foarte mult. Cum? Să vă spun: Oamenii erau atunci mai fără de minte, deoarece erau de curând izbăviţi de idoli şi mintea lor era încă neascuţită şi mai nesimţitoare, erau atraşi şi încântaţi de toate cele trupeşti, nu aveau încă nici o idee de darurile netrupeşti şi nici nu ştiau ce este harul spiritual, care se contemplă numai prin credinţă. Pentru aceea se făceau atunci semne.
Unele dintre harismele cele duhovniceşti sunt nevăzute şi se înţeleg numai prin credinţă. Iar altele se fac prin semne văzute, pentru încredinţarea celor necredincioşi. Spre exemplu: iertarea păcatelor este un lucru spiritual, este o harismă nevăzută, căci nu vedem cu ochii trupului cum ni se curăţă păcatele. Pentru ce? Pentru că sufletul este cel curăţit; iar sufletul nu se vede cu ochii trupului. Aşadar curăţirea păcatelor este un dar spiritual care nu poate fi dat vederii trupeşti. A vorbi însă în diferite limbi, este şi aceasta una din lucrările spirituale ale Duhului, dar dă un semn văzut şi uşor de priceput de cei necredincioşi. Într-adevăr, vorbirea care se aude în afară este o învederare şi o dovadă a lucrării lăuntrice petrecute în suflet, adică a celei nevăzute. Pentru aceasta şi Pavel zice: şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos (I Cor. 12, 7).
Eu acum, deci, nu am nevoie de semne. Pentru ce? Pentru că am fost învăţat să cred în Stăpânul şi fără să mi se dea semn. Cel care nu crede are nevoie de zălog, dar eu care cred, n-am nevoie de zălog şi nici de semn. Ştiu că am fost curăţit de păcate, chiar dacă nu aş vorbi în limbi. Cei de atunci însă nu credeau dacă nu primeau semn. Pentru aceasta li se dădeau semne, ca un gaj al credinţei în care credeau. Prin urmare, nu li se dădeau semne ca la nişte credincioşi, ci ca la nişte necredincioşi, ca să ajungă credincioşi. În acest sens zice şi Pavel limbile sunt spre semn, nu credincioşilor, ci necredincioşilor (I Cor. 14, 22). Vedeţi, dar, că dacă s-au îndepărtat de la noi semnele, nu se datorează faptului că Dumnezeu ne necinsteşte, ci că ne cinsteşte! A făcut astfel, voind să arate credinţa noastră. Că noi credem în El fără gajuri şi fără semne. Cei de la început, dacă n-ar fi avut mai întâi gaj şi semn, n-ar fi crezut în El, cu privire la cele nevăzute. Eu însă şi fără semn, îi arăt toată credinţa. Aceasta este pricina pentru care nu se fac acum semne.
Aşadar, în cele de mai sus ţi-am arătat omule rătăcit, cu mărturia Sfintei Scripturi, proorocia marelui Apostol Pavel despre încetarea darului vorbirii în limbi din Biserică, după cum scrie că „darul limbilor va înceta” (I Cor. 13, 8). De asemenea am arătat pe larg şi tâlcuirea marelui şi slăvitului Ierarh Ioan Gură de Aur la aceste cuvinte ale apostolului Pavel prin care se arată clar şi luminat pricina pentru care semnul vorbirii în limbi a încetat. Dacă vei citi cu atenţie cele tâlcuite de dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur, vei afla că darul acesta al «vorbirii în limbi» s-a luat de la noi, nu pentru că Dumnezeu ne urăşte, pe noi ortodocşii, ci pentru că ne iubeşte foarte mult, ca pe cei care credem acum şi fără semne.
Sectantul: Trebuie să ştiţi voi, ortodocşilor, că noi, penticostalii, pe lângă darul «vorbirii în limbi», mai avem şi alt dar, «botezul cu Duhul Sfânt şi cu foc» (Luca 3, 16), care este cu totul deosebit de cel cu apă. Acest botez revarsă asupra noastră diferite daruri minunate ale Sfântului Duh, dar mai ales darul «vorbirii în limbi» şi al tălmăcirii, întocmai cum s-a revărsat la Cincizecime peste apostoli (Fapte 2, 1–13).
Preotul: Nu este alt dar acest botez al vostru, care pretindeţi că este cu «duh şi foc», ci aceasta este o altă rătăcire, mai grea ca cea dintâi. La voi s-a împlinit Scriptura care zice: Adânc pe adânc cheamă (Ps. 41, 9), căci dintr-un păcat greu care pogoară la iad (pretenţia că aveţi darul «vorbirii în limbi») aţi sărit în altă prăpastie şi mai adâncă decât cea dintâi, pretinzând că aveţi două botezuri: cel cu apă şi Duh Sfânt şi cel cu Duh Sfânt şi foc. Dar care prooroc, care apostol, care Scriptură v-a învăţat pe voi asemenea rătăciri şi hule, fără numai rătăcirea voastră de a înţelege Scripturile pe dos?
În omiliile sale, Sfântul Macarie cel Mare Egipteanul arată că dracii după felul lor se împart în trei cete: unii se zic „vrăjitori” şi aceştia înşeală pe cei ce descântă sau vrăjesc şi fac farmece; alţii se zic „pitoniceşti” şi aceştia se făţărnicesc a ghici viitorul; iar alţii, cei mai răi se cheamă „arhiconi” şi pe aceştia unii din Sfinţii Părinţi ai Bisericii, îi numesc „teologii întunericului şi filosofii iadului”(vezi Sfîntul Teofan Zăvorâtul Sbornic, vol. II). Aceşti draci cunosc foarte bine Scripturile, silindu-se cu toată puterea ai învăţa pe începătorii de eresuri şi pe cei supuşi lor să înţeleagă strâmb, sucit şi răzvrătit Sfintele Scripturi spre ai duce pe toţi la rătăcire şi pierzare. Aşadar să ştiţi bine şi cu întemeiere că toţi aceşti draci „arhiconi - teologi ai iadului”, au înşelat pe conducătorii penticostalilor – ca şi pe toţi începătorii de eresuri din vechime – şi prin ei şi pe voi v-au tras la rătăcire şi pierzare
Cine v-a învăţat pe voi că sunt două botezuri creştine? Oare nu spune Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură că este un singur botez (Ef. 4, 5; I Cor. 12, 13)? Iar «botezul cu Duh Sfânt şi cu foc», de la Cincizecime, ce este altceva decât botezul creştin pe care îl vestise atât Ioan Botezătorul (Matei 3, 11; Marcu 1, 8; Luca 3, 16; Ioan 1, 33), cât şi Mântuitorul (Fapte 1, 5)!? Şi despre care Mântuitorul a spus că va fi «cu apă şi cu Duh» (Ioan 3, 5); nu numai cu apă, ca al lui Ioan, dar nici numai cu Duh. Însăşi practica apostolică ne dovedeşte că de câte ori se împărtăşeşte botezul creştin, se împărtăşeşte cu apă şi cu Duh. Deodată, apa şi Duhul constituind două elemente de neapărată trebuinţă ale unuia şi aceluiaşi Botez, care este Botezul creştin (a se vedea mai pe larg cap. 17 despre Botez).
Chiar dacă, uneori, în legătură cu practica acestei taine se vorbeşte fie numai de apă (Fapte 18, 36-39), fie numai de Duh (Fapte 1, 5; Matei 3, 11), Botezul creştin este unul singur şi nedespărţit: «cu apă şi cu duh» (Ioan 3, 5).
Sectantul:«Vorbirea în limbi», prin darul Sfântului Duh constă în pronunţarea unor sunete, care nu pot fi înţelese decât numai prin tălmăcirea făcută printr-un alt dar al Sfântului Duh.
Preotul: Am arătat în cele de mai sus că vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh nu este o simplă bolborosire, ci este vorbirea într-o altă limbă, străină, pe care străinii o înţeleg perfect, cum a fost cazul în Ierusalim, la Cincizecime (Fapte 2, 8-12) şi numai localnicii necunoscători ai altor limbi, n-o înţelegeau fără tălmăcire, cum a fost cazul tot atunci la Ierusalim (Fapte 2, 13) şi mai ales mai apoi în Corint (I Cor. 14, 2 ş.a.). Iată deci că limbile vorbite prin darul deosebit al Sfântului Duh pot fi înţelese de ascultători şi că nu totdeauna este nevoie de darul tălmăcirii, ele nefiind nedesluşite şi neîncâlcite, ci limbi cu înţeles şi existente ale unui popor străin. În virtutea celor constatate mai sus, trebuie spune următoarele:
a) «Glosolalia» este «vorbire», în vreme ce pronunţarea unui amestec ciudat de sunete – practicată de penticostalii rătăciţi - nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire;
b) În Sfânta Scriptură este vorba de «limbă» sau «limbi», pe când sunetele încâlcite şi gângave ale penticostalilor nu pot fi numite limbi, câtă vreme sunt neînţelese şi fără nici o noimă;
c) Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu îşi descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Cor. 14, 2), însă prin bolborosirea voastră, a penticostalilor, este de neconceput ca Dumnezeu să facă descoperiri. Dumnezeu ne-a dat la îndemână, fiecăruia, limba noastră maternă, care e mijlocul cel mai bun şi mai potrivit pentru a ne face să înţelegem ceea ce ne descoperă. Însă prin mijlocirea bolboroselilor voastre celor încâlcite, El mai mult ne-ar încurca, decât ne-ar lumina;
d) Când cei de faţă nu sunt străini, ci numai localnici, cel înzestrat cu acest dar este singurul care are un oarecare câştig, folosindu-i cel mult ca mijloc de închinare şi rugăciune (I Cor. 14, 2). Dar şi această rugăciune nu este de prea mare valoare, deoarece e făcută numai cu duhul, fără să fie şi cu mintea (I Cor. 14, 14–15), adică fără să fie înţeleasă (Rom. 12, 1), ci trebuie să folosim şi mintea (I Cor. 14, 15), spre a ne fi şi nouă înşine şi altora de folos (I Cor. 14, 16–17).
***************************

Sectantul: Limbile vorbite prin darul Sfântului Duh nu sunt omeneşti, deoarece nici nu sunt adresate oamenilor, ci lui Dumnezeu. Apostolul Pavel vorbeşte lămurit: Pentru că cel ce vorbeşte într-o limbă străină nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; şi nimeni nu-l înţelege, fiindcă el, în duh, grăieşte taine (I Cor. 14, 2). Iată de ce este ceva firesc ca ascultătorii să nu le înţeleagă fără tălmăcire. Deci felul în care se practică glosolalia în adunările de rugăciune ale penticostalilor, corespunde cu totul celor spuse în Biblie.
Preotul: Aşa ţi se pare dumitale, dar în realitate deloc nu este aşa. Într-adevăr, în textul acesta pe care l-ai citat ni se spune că cel insuflat de darul duhovnicesc al glosolaliei nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu. Dar în Faptele Apostolilor (2, 1–12), unde este descoperită manifestarea pentru întâia dată a acestui dar, precum şi în ce a constat acea vorbire minunată, aflăm în chip cât se poate de limpede că apostolii, vorbind în limbi, n-au vorbit lui Dumnezeu, ci oamenilor. Ei s-au adresat direct ascultătorilor în mai mult de 15 limbi diferite, iar aceştia au înţeles totul fără tălmăcire; numai localnicii (unii) nu înţelegeau nimic. Deci, după I Corinteni 14, 2, cel insuflat nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu. Iar după Fapte 2, 1–12, el nu vorbeşte lui Dumnezeu, ci oamenilor.
Să ne găsim oare în faţa unei contraziceri a Scripturii, care într-un loc spune într-un fel, iar în altul, cu totul altfel? Aceasta este cu neputinţă, de vreme ce toată Scriptura a fost insuflată de Duhul Sfânt, Care este Unul singur şi Care nu Se contrazice. Dar atunci care este adevărul? Cui vorbesc în limbi cei insuflaţi? Lui Dumnezeu sau oamenilor? Iar ascultătorii pot înţelege totul, fără tălmăcire, sau nu pot înţelege nimic? Iată întrebarea care cere un răspuns!
S-ar părea că răspunsul este greu de dat, totuşi este foarte uşor; contradicţiile nu există, pentru că şi într-un text şi în altul se spune adevărul. Oare este cu putinţă aşa ceva? Da! Şi încă iată cât de uşor de înţeles: «cei insuflaţi vorbesc şi oamenilor şi lui Dumnezeu, uneori putând fi înţeleşi, iar alteori nu, în funcţie de felul ascultătorilor pe care îi au, străini sau localnici.
În Ierusalim (Fapte 2, 1–12) apostolii au vorbit oamenilor şi au fost înţeleşi, pentru că ascultătorii erau străini, oameni de alte limbi. În Corint însă cei insuflaţi nu vorbeau oamenilor, ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în faţă ca ascultători decât localnici – neştiutori de alte limbi –, şi de aceea nimeni nu îi înţelegea. În astfel de cazuri, se poate spune pe drept cuvânt că cel ce vorbeşte în limbi – ca la I Corinteni 14, 2 – nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, de vreme ce pentru ascultători cele vorbite de ei sunt «taine» (lucruri ascunse, neştiute), pe care nu le pot înţelege fără tălmăcire, aşa cum n-au putut unii (localnici) de la Ierusalim şi toţi cei din Corint. Aşadar textul I Corinteni 14, 2 este limpede, şi prin Faptele Apostolilor 2, 1–12 el se lămureşte deplin. Însă el nu poate fi luat ca punct de plecare singur, prin sine însuşi, fără a se contrazice cu cel din Fapte 2, 1–12. Aici este greşeala penticostalilor: nu pun textele de acord şi de aceea ajung la contraziceri grave, atât în teorie, cât şi în practică.
Sectantul: Pe faţa pământului sunt nenumărate limbi care se vorbesc şi nimeni dintre oameni nu poate să le cunoască pe toate. Deci dacă limbile vorbite prin darul Sfântului Duh sunt omeneşti, existente, este cu neputinţă ca în adunările noastre ascultătorii să le înţeleagă fără tălmăcire, câtă vreme poate nici nu le-au auzit vreodată.
Preotul: Într-adevăr, nimeni nu poate cunoaşte toate limbile din lume şi este foarte posibil ca, între localnici, limbile grăite prin darul Sfântului Duh să fie neînţelese. Totuşi, măcar odată şi undeva ar trebui să se întâmple şi la penticostalii voştri ceea ce s-a întâmplat la Ierusalim la primele Rusalii, adică vreunul sau altul dintre ascultătorii cunoscători ai câtorva limbi străine să înţeleagă fără tălmăcire şi să desluşească din bolboroselile penticostale o limbă oarecare. Dar aşa ceva încă nu s-a întâmplat la penticostali, nici la cei de la noi şi nici la cei din America, de unde le-a venit sămânţa – şi desigur nici nu se va întâmpla vreodată. Dacă s-ar fi întâmplat, faptul n-ar fi rămas ascuns, ci l-ar fi trâmbiţat cu glas mare în adunările şi propaganda lor. Felul lor de a explica glosolalia face scopul ei să fie fără de nici un înţeles, în vreme ce, încă dintru început – după cum s-a arătat mai sus – Dumnezeu i-a dat un scop cu înţeles bine determinat.
Sectantul: Fiecare creştin adevărat trebuie să aibă pe Sfântul Duh în el, adică să fie un «vas ales» al Sfântului Duh. Penticostalii pot dovedi prezenţa Sfântului Duh în ei prin practicarea vorbirii în limbi insuflate, dar ortodocşii nu o pot dovedi prin nimic. Deci ei nu sunt creştini adevăraţi, căci lipsa lucrării Sfântului Duh în ei este o dovadă sigură că nu sunt pe calea cea adevărată.
Preotul: Cu adevărat, fiecare creştin ar trebui să dovedească prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în el. Dar prezenţa Sfântului Duh nu se dovedeşte numai prin vorbirea în limbi. El are şi alte daruri, lucrări sau roade. Marele Apostol Pavel zice: Roadele Duhului sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Gal. 5, 22–23) – deci iată că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece ea este un dar, pentru un anumit timp al Bisericii, nu un rod al Sfântului Duh, cum sunt: dragostea, bucuria, pacea, răbdarea ş.a., pe care trebuie să le aibă creştinul din toate timpurile.
Cine se dovedeşte a avea aceste roade ale Sfântului Duh, acela are şi pe Sfântul Duh; oare ortodocşii nu le au deloc sau le au mai puţin decât penticostalii voştri? A spune aşa ceva înseamnă a-i osândi pe alţii din mândrie şi a judeca prea părtinitor. Cât priveşte darul vorbirii în limbi, el nu este un dar obişnuit, ci unul deosebit şi nu este dat fiecăruia (I Cor. 12, 10). De ce atunci penticostalii îl râvnesc toţi şi ni-l pretind şi nouă, şi-l socotesc ca o condiţie a mântuirii şi a prezenţei Duhului Sfânt? Apostolul zice: Oare toţi vorbesc în limbi? (I Cor. 12, 30). Deci şi cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creştini. În comunitatea creştinilor adevăraţi – cum şi penticostalii se pretind a fi – nu toţi au aceleaşi daruri. Atunci cum pot ei pretinde că toţi au darul vorbirii în limbi? Apostolii nu ni l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici este nefolositor. Nici ei înşişi nu l-au folosit decât doar în cazuri excepţionale, când a avut un anume rost, cum a fost la Cincizecime. Altfel, ni l-ar fi cerut tuturor.
Dar atunci cum de pretindeţi voi, penticostalilor rătăciţi, că totuşi îl pot avea toţi şi îl pot folosi în fiecare adunare de rugăciune? Oare voi sunteţi mai mult decât apostolii? Aşadar să ştiţi voi bine, rătăciţilor penticostali, că orice întrebare veţi mai pune, răspunsul va fi spre demascarea şi ruşinea voastră.
Din cele constate până aici şi mai cu seamă din cele ce se poate constata petrecându-se la adunările penticostale, se poate spune cu toată întemeierea şi hotărârea că „limbile” bolborosite de ei nu pot fi insuflate de Duhul Sfânt pentru următoarele motive:
1. Dacă ele ar fi într-adevăr insuflate de Duhul Sfânt, atunci ele ar trebui să aibă rosturile şi scopurile dumnezeieştii chibzuinţe, pe care le-au avut şi cele biblice; pe când limbile penticostalilor sunt foarte departe sau chiar împotriva celor spuse în biblie.
2. Dacă penticostalii, prin vorbirea în limbi, ar avea scopul pe care l-au avut Apostolii la Cincizecimea Pogorârii Duhului Sfânt, de a uni pe străinii de alte limbi şi de a-i face prin aceasta să cunoască şi să primească şi ei învăţătura creştină, atunci am înţelege că se cuvine să preţuiască şi să folosească acest dar în măsură cât mai mare. Deoarece însă ei încearcă să facă ceea ce făceau creştinii din Corint, ceva fără rost, nu înţelegem de ce se folosesc ei între ei peste măsură de acest fel de a vorbi şi de a se ruga. Sfânta Scriptură arată că pe corinteni, apostolul i-a oprit să întreacă măsura şi trebuie să credem că ei l-au ascultat, căci mai târziu istoria nu ne mai aminteşte că prin Corint sau pe altundeva creştinii ar fi folosit în predică şi la rugăciunile din adunările lor, vorbirea în limbi. Penticostalii însă, după 19 veacuri de creştinism, se întrec care mai de care să vorbească în limbi şi nu pentru străini necredincioşi, ci chiar pentru credincioşii lor.
3. În Ierusalim, la Cincizecime, a fost deplină rânduială. Nu ni se spune şi nu rezultă din nimic că ar fi fost cea mai mică neorânduială, căci altfel nu s-ar fi înţeles nimic din ceea ce se predica acolo.
În Corint însă, prin vorbirea în limbi, era neorânduială şi de aceea Apostolul Pavel cere să se înlăture hărmălaia care făcea ca rugăciunea să se facă în chip necuviincios, pentru că: Dumnezeu nu este al neorânduielii (I Cor. 14, 27-33).
La penticostali este ceva mult mai mult decât cum trebuie să fi fost în Corint până la momentul când a intervenit apostolul. Ei vorbesc „în limbi” mai mulţi deodată şi nu numai că nimeni nu îi înţelege, dar în hărmălaia „cuvântărilor”, unii mai bat şi din palme, alţii sar în sus, ridică mâinile, cad în genunchi, tremură, plâng ş.a., fiind o atmosferă generală care seamănă a bâlci mai mult decât a rugăciune, şi care numai seriozitate şi ordine nu poate dovedi. Cine i-a văzut vreodată pe aceşti copleşiţi de „dar” s-a putut convinge de aceasta; or, neseriozitatea şi dezordinea nu vin de la Sfântul Duh.
4. În adunările penticostale, predicatorii adeseori găsesc prilejul – fie înainte, fie după ce au vorbit „în limbi” – de a adresa cuvinte glumeţe, de batjocură şi de râs, la adresa noastră, cum adeseori s-a întâmplat, după care cad iarăşi copleşiţi de „dar” şi vorbesc „în limbi”. Oare este cu putinţă ca într-o astfel de atmosferă să fie de faţă Duhul Sfânt, Care în astfel de oameni să-şi risipească darurile Sale? Oare Duhul Sfânt este şi la îndemâna batjocoritorilor, care se fac judecători trufaşi ai altora, în locul Singurului Judecător, Dumnezeu? Cine ar crede aşa ceva, ar înjosi sfinţenia Duhului Sfânt.
5. Oare prin astfel de mijloace caută Dumnezeu să-Şi răspândească darurile şi adevărurile Sale şi să-Şi descopere tainele Sale? O bolborosire neînţeleasă nu poate să uimească, ci cel mult să amăgească, şi nu poate convinge pe păgâni de superioritatea creştinismului şi de adevărurile Evangheliei dacă nu este înţeleasă. Avem doar mintea trează şi graiul limpede, cu înţeles, şi Dumnezeu le-a dat tocmai pentru a ne da silinţa să descoperim prin ele adevărul şi pentru a-I aduce laude. Dar când El vrea să ne descopere ceva ce n-am putea afla altfel, sau atunci când ne cere să ne rugăm cât mai cu căldură, oare alege El căi întunecate şi neînţelese de noi? În loc de a ne deschide mintea şi de a ne dezlega cât mai mult limba, să le întunece şi să le lege El oare pe amândouă? Ce minte sănătoasă ar putea crede ca să fie aceasta plăcerea cea mai mare şi semnul celei mai mari iubiri către noi?
6. Am spus că limbile penticostalilor nu pot fi insuflate de la Duhul Sfânt. Dar atunci ne putem întrebarea, de la cine sunt? Căci ceva trebuie totuşi să fie. Ce îi face pe penticostali să bolborosească, făcând fel de fel de mişcări nefireşti şi nepotrivite? Toate acestea sunt simulări (prefăcătorii) sau urmări ale postului negru cu care penticostalii se îndeletnicesc uneori, câte două sau mai multe zile de-a rândul, înainte de a vorbi în limbi, sau, în sfârşit, sunt semnele prezenţei unui duh care numai de la Dumnezeu nu poate să fie.
În Sfânta Scriptură citim că există un dar special al Sfântului Duh prin care cineva poate deosebi duhurile (I Cor. 12, 10), deoarece nu numai duhul lui Dumnezeu insuflă pe oameni, ci şi duhul satanei (I Cor. 12, 3) şi chiar duhul omului. Noi suntem datori a fi cu mare grijă în a cunoaşte ce fel de duh este cel care a insuflat pe cineva. Sfântul Apostol Ioan ne sfătuieşte, zicând: Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci ispitiţi duhurile de sunt (sau nu) de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume (I Ioan 4, 1), iar în continuare (v. 2) ne spune că acela este duh diavolesc care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, adică acela care tăgăduieşte pe Iisus Hristos.
Dar să nu uităm că duh diavolesc poate fi uneori şi cel ce mărturiseşte pe Hristos deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii. Nu este dar lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi după faptele lor (II Cor. 11, 14-15).
Cuvintele Apostolului şi felul în care penticostalii practică fără de înţeles vorbirea în limbi ne îndreptăţesc să credem că numai duhul lui Antihrist este în sânul adunării penticostalilor, cu scopul de a sparge unitatea Bisericii lui Hristos şi de a face din ea mai multe turme şi mai mulţi păstori, care să se duşmănească întreolaltă spre pierzarea tuturor şi distrugerea păcii între oameni. Căci oricât de luminat ar părea acest înger căzut sau diavol, lucrările lui în adunările penticostalilor se văd de departe că nu sunt nici măcar omeneşti, cu atât mai puţin dumnezeieşti.
În orice caz, Sfântul Duh nu se manifestă în lucruri copilăreşti, neserioase, neînţelese (confuze), fără minte şi fără rost, cum sunt acelea din adunările penticostale.

Niciun comentariu: